Tocmai ai realizat astăzi că de fapt şi de drept, eşti prin definiţie, şi iremediabil singur?
Ferice ţie, mulţi trec prin viaţă fără să-şi dea seama de asta.
Şi acum ce este de făcut?
Păi, şterge-ţi lacrima din colţul ochiului şi fii fercit că ai încetat să mai visezi cai verzi pe pereţi înainte de a ajunge să te sui pe ei.
Pe pereţi, nu pe cai.
Împacă-te cu condiţia ta de om. Între alţi oameni. Nu e nici un bai şi nici motiv de tristeţe nu e.
Şi până la urmă de ce am fi necăjiţi?
Ce, singurătatea asta este cumva vreo boală ruşinoasă şi cumplită de care am face mai bine să ne ferim mai abitir ca de o plimbare prin Ferentari într-o noapte fără lună?
Eu aş zice că lucrurile nu stau chiar aşa şi că singurătatea nu numai că nu este ceva care trebuie evitat cu orice preţ, dar, adesea, ne poate fi un bun prieten.
Şi, mai ales, singurătatea de unul singur este întotdeauna de preferat singurătăţii în doi.
Ne dorim să avem pe cineva alături? Păi asta se poate aranja foarte uşor. Ne va face asta mai puţin ne-singuri?
Nicidecum, ba chiar dimpotrivă.
De ce dimpotrivă? Pentru că atunci când suntem lângă alţii, pentru cine are “ochi” să “vadă”, zidul adesea invizibil dintre oameni (şi pe care nu-l putem trece oricât am încerca), separaţia care există între oameni, sunt cu mult mai evidente decât atunci când suntem de unii singuri.
Nu ştiu dacă aţi văzut filmul “The Thin Red Line”. La un moment dat unul dintre personaje îl întreabă pe caracterul interpretat de Sean Penn: “Do you ever get lonely?”. La care el răspunde: “Only around people.”
Şi ia ziceţi-mi, de fapt, a văzut cineva vreodată o persoană ne-singură?
Că zău de nu aş vrea s-o văd şi eu.
Dar, până la dovada contrarie, eu rămân la părerea mea: un om + alt om = întotdeauna doi oameni, oricât de mult ne-ar plăcea nouă să credem că uneori e posibil să facă unul singur.
Oricât de mult am vrea şi am încerca şi indiferent cât de apropiat ne-ar fi un alt om, nu vom putea niciodată simţi exact ceea ce simte el, nu vom putea niciodată vedea cu ochii lui, nu vom gândi gândurile lui, nu vom putea zâmbi surâsurile lui, nu vom putea plânge cu lacrimile lui, nu vom avea amintirile lui, nu vom trăi viaţa lui, nu vom muri moartea lui.
Doar pe ale noastre.
Atât.
Doar pe ale noastre.
Putem fi eventual lângă alţii, dar asta nu ne face mai puţin singuri.
Suntem cu toţii singuri.
Tot timpul.
Suntem cu toţii doar nişte mici insule.
Posturi asemănătoare:
