Ni se cuvine ceva?
Că tot am vorbit de politică mai devreme, şi tot mă gândeam la campaniile astea electorale, şi mai citeam şi prin presă cum se promovează candidaţii, îmi dau seama că unii de abia aşteaptă ocazii de genul.
Mereu când este vreo campanie hop şi ei la pomană. Vin acasă cu 50 de pixuri de la 30 de partide în buzunar, dar ei nu ştiu să scrie corect gramatical 2 fraze.
Când sunt sărbători legale, şi fel de fel de manifestaţii prin oraş, unii mai că se bat pe 2 mici şi o farfurie cu fasole.
Or fi şi unii amărâţi săracii, şi morţi de foamne, nu zic nu. Dar unii se duc special că e pe gratis, şi merg acolo să bage în ei ca neamu’ prost, că deh, e pomană.
Cunoşteam un tip din Bucureşti, acum câţiva ani, când era invitat la vreo petrecere, nu mânca nimic toată ziua ca să îi fie foame seara să mănânce acolo cât mai mult. Zicea: de ce să îmi fac mie pagubă, lasă să îi fac ăluia.
Mdea.
Astea sunt cazurile mai bune să zic. Din păcate mai sunt unii care nu ştiu altceva în viaţă decât să aştepte pomană.
Mereu văd asemenea persoane care aşteaptă ca alţii să le dea, să le ofere. Persoane care consideră că li se cuvine. Persoane care consideră că viaţa şi cei din jur le datorează ceva. O concepţie cu urmări de cele mai multe ori nu prea fericite, cred eu.
Dumnezeu, Allah, sau mai ştiu eu ce zei nu ne datorează viaţa de apoi, viaţa nu ne datorează noroc, ţara nu ne datorează casă, şcoala nu ne datorează serviciu, şeful nu ne datorează mărire de salariu, gura lumii nu ne datorează imparţialitate, familia nu ne datorează sacrificii, prietenii nu ne datorează prietenie, soţii/soţiile nu ne datorează iubire, partenerii sexuali nu ne datorează orgasme.
Prea rar şi prea puţine sunt cele ce ne vin de-a gata, aşa pe tavă. Nu este obligaţia nimănui să ni le ofere. Nu ne datorează nimeni cadouri.
Noi suntem singurii care ne datorăm nouă înşine bunăstare, fericire, plăcere sau ce altceva mai căutăm în viaţă. Cade în seama noastră de a face ceea ce ne stă în putere pentru a obţine ceea ce dorim şi de a trece prin viaţă pe propriile picioare. Nu este de datoria altora de a ne oferi fericirea pe tavă. Nu este obligaţia altora de a ne da.
Nu-ţi place ceea ce ţi s-a “dat”, atunci pleacă. Pleacă din căsnicia insipidă pe care o ai, pleacă din casa prea mică, pleacă în alt serviciu, pleacă în altă ţară, pleacă din locul unde te sufoci.
Atâta vreme cât însă alegi să rămâi acolo unde eşti şi unde ţi se pare că nu “primeşti” destul, nu ai dreptul să te vaiţi. Dacă tu nu ai tăria să iei de la viaţă ce şi cât vrei, alţii cu atât mai puţin îţi vor oferi aşa ceva cadou.
Nu ne datorează nimeni nimic, niciodată !
E ok ce spui tu, dar in momentul in care iti e atat de bine incat sa te multumesti si cu mai putin doar pt. a avea starea de bine, de liniste, de … minima multumire? In asa fel incat sa nu iti mai pese decat de momentul urmator? Sa devii atat de dependent de siguranta momentului urmator incat sa nu vezi nimic altceva?
Atunci când eşti mulţumit cu ce ai, şi nu vrei mai mult, şi nu te plângi, asta e, atât poţi, atât vrei, atât ai.
Dar când nu eşti mulţumit, şi te vaiţi în stânga şi în dreapta, şi dai vina pe sistem, pe legi, pe vecini, dar nu ai destul curaj să faci ceva, îţi meriţi soarta.