Vorbim?
Oamenii sunt mult prea diferiţi, mult prea indiferenţi, sunt neinteresaţi, sunt egocentrici, unii prea tineri, alţii prea bătrâni.
Oamenii sunt extrem de egoişti, de proşti, mult prea deştepţi, orgolioşi, uneori modeşti, blazaţi.
Nu au răbdare, sunt atât de plictisiţi şi de obosiţi.
Toate astea au făcut ca oamenii că nu mai fie capabili de a comunica cu adevărat cu alte persoane.
Uneori ne place prea mult să ne auzim vorbind, decât să stăm o clipă şi să-i ascultăm pe alţii.
Avem atât de puţine subiecte de interes comun.
Noi, oamenii, avem aşa de puţină răbdare.
Avem puţin interes în părerile contrarii celor personale.
Avem puţină compatibilitate de gândire, de caracter sau de personalitate cu alţii.
Frazele de genul: în ce direcţie e strada cutare, cât costă kilu’ de cartofi, a venit gerul, cum a fost azi la serviciu, cu ce echipă ţii, mama lor de politicieni hoţi, iar îşi bat joc de noi, iubi nu uita să duci gunoiul, etc, reprezintă de fapt conversaţia şi comunicarea între oameni.
Idei? Gânduri profunde? Şi originale?
De câte ori se întâmpla asta? Să recunoasteam.
De fapt, nici nu e posibil. Tot ce se poate gândi, simţi, rosti, dori, a fost făcut deja.
De mulţi alţii înaintea noastră şi de multe ori.
Ok, fie, nu neapărat profunde şi originale, dar avem şi noi parte, măcar din când în când de vreo conversaţie interesantă? Sau poate una care să ne pună pe gânduri? O conversaţie care să ne schimbe opinia sau chiar viaţa?
Yeah, right.
Dar dacă nu e nici interesantă şi nici profundă, atunci măcar frumoasă sau care să ne facă plăcere?
De câte ori avem parte de aşa ceva?
De câte ori avem parte într-o conversaţie (sau într-un om) şi de conţinut şi de formă?
Cred că vorbitului i se acordă prea mult credit, când el de fapt constă aproape în totalitate în small talk. Sau, şi mai rău, în ceartă.
Oamenii au pus accentul, treptat, tot mai mult pe vorbărie, tocmai pentru că la capitolele cu adevărat importante: ce facem, ce simţim, ce gândim, suntem tot mai repetenţi.
Este ca în filme: actorii vorbesc în neştire căci regizorul nu este în stare să comunice nimic decât în acest fel, iar la sfârşit nu rămâi cu altceva decât cu un lung şir de vorbe goale pe care a doua zi le-ai uitat.
Câtă diferenţă între ele şi unele filme în care dialogul este minim, dar care reuşesc să te pună pe gânduri mult mai mult decît celelalte.
Aşa şi cu oamenii şi conversaţiile lor, de cele mai multe ori lăudate, dar care prea adesea sunt goale de conţinut sau alandala în formă.
Există un grad de separare între oameni, suficient de mare, încât să facă o comunicare adevărată între ei aproape imposibilă şi fără rost.
Pierdem ocaziile de a tăcea.
Iar când vorbim, exprimăm prea puţin.
Ca şi mine acum.
Fac ce fac şi tot la părerea mea ajung: we are all alone, all of the time.
Şi visăm, sperăm, credem, iubim, procreăm, pentru a ne ascunde asta.
Şi vorbim.
Mult.
Tot de aia.
