Indiferenţă
Mi-e frică.
Rar o să mă auzi spunând asta.
Sunt puţine lucruri pe lumea asta care să mă sperie.
Cel puţin până acum nu am descoperit prea multe.
Am început să devin indiferentă, din ce în ce mai mult.
Indiferenţa îmi provoacă frică.
Indiferenţa din mine mă sperie.
Nu sunt un om bun. Nici rău nu sunt. Cred.
Sunt doar indiferentă.
Ăştia indiferenţi sunt mai “răi“ decât cei răi.
Aşa îmi spunea odată, demult, acum vreo 10 ani un prieten. Pe vremea când eu eram un suflet tânăr, pur (aproape), încrezător, optimist, visător, pe vremea când încă mai credeam. Şi el nu.
Îmi spunea că ăştia indiferenţi sunt cele mai nenorocite specimene.
Te mai poţi înţelege cu un om rău, sau unul prost, cu un om nesimţit sau orgolios, cu un om ambiţios sau cu unul fără conştiinţă. Îl măguleşti un pic, îi faci un compliment, îl ameninţi cu una, îl cumperi cu alta, te descurci. O scoţi la capăt până la urmă.
Cu omul indiferent cum te descurci?
El are uneori prea puţin de oferit altora.
El de cele mai multe ori îşi doreşte atât de puţin de la alţii.
El are prea puţină nevoie sau dorinţă de altcineva.
Ce ne rămâne de făcut cu asemenea “creatură”?
Ce mă fac eu cu mine?
