Alb şi Negru | Mono[b]logue
0

Indiferenţă

Scris la 21 Dec, 2008 în Alb şi negru

Mi-e frică.
Rar o să mă auzi spunând asta.
Sunt puţine lucruri pe lumea asta care să mă sperie.
Cel puţin până acum nu am descoperit prea multe.

Am început să devin indiferentă, din ce în ce mai mult.
Indiferenţa îmi provoacă frică.
Indiferenţa din mine mă sperie.

Nu sunt un om bun. Nici rău nu sunt. Cred.
Sunt doar indiferentă.
Ăştia indiferenţi sunt mai răi decât cei răi.

Aşa îmi spunea odată, demult, acum vreo 10 ani un prieten. Pe vremea când eu eram un suflet tânăr, pur (aproape), încrezător, optimist, visător, pe vremea când încă mai credeam. Şi el nu.

Îmi spunea că ăştia indiferenţi sunt cele mai nenorocite specimene.

Te mai poţi înţelege cu un om rău, sau unul prost, cu un om nesimţit sau orgolios, cu un om ambiţios sau cu unul fără conştiinţă. Îl măguleşti un pic, îi faci un compliment, îl ameninţi cu una, îl cumperi cu alta, te descurci. O scoţi la capăt până la urmă.

Cu omul indiferent cum te descurci?

El are uneori prea puţin de oferit altora.
El de cele mai multe ori îşi doreşte atât de puţin de la alţii.
El are prea puţină nevoie sau dorinţă de altcineva.

Ce ne rămâne de făcut cu asemenea “creatură”?

Ce mă fac eu cu mine?

Posturi asemănătoare:

Bookmark and Share
0

Dezamăgiri

Scris la 11 Dec, 2008 în Alb şi negru

Într-o clipă crezi în ceva, cu toată fiinţa ta, iar în momentul următor cazi.
În gol.
Te loveşti de pereţii prăpastiei în care te-a împins tocmai credinţa ta.

De obicei oamenii în care ne punem cea mai mare încredere rănesc cel mai uşor.
Persoanele de la care avem adesea aşteptări, uneori prea mari, ne dezamăgesc cel mai repede.

Persoanele care dezamăgesc, uneori nici nu îşi dau seama că o fac.
Nu văd că lasă ceva spart în urma lor.
Poate, pentru că cei dezamăgiţi de multe ori îşi ascund foarte bine cioburile.

Lacrimile lor nu sunt accesibile oricui.
Şi culmea, persoanale dezamăgite odată, dezamăgesc şi ele.
Iar dacă nu au făcut-o până atunci, vor începe acum.

Capătă o oarecare sensibilitate la anumite remarci, gesturi,
Încep să îşi caute refugiul în alte lucruri.
Încep să îşi caute refugiul în alte persoane.
Uneori nu mai schiţează nici un gest.
Mimica lor odată expresivă va deveni de piatră acum.
Impasibilă.

Durerea dispare.
Rămâne gol.
Golul se umple treptate cu indiferentă.
Şi în final doar asta ne rămâne.

Nepăsarea.

Posturi asemănătoare:

Bookmark and Share
0

Speranţă

Scris la 4 Dec, 2008 în Alb şi negru

Stăteam aseară de vorbă cu cineva. Cineva care este o persoană minunată, care este o persoană importantă în viaţa mea, ce mi-a schimbat perspectiva asupra unor lucruri, ce mi-a influenţat anumite decizii şi îmi va influenţa viaţa şi în viitor, ştiu asta.
Dar să revenim însă.
Nu contează despre ce vorbeam noi, însă la un moment dat mi-a zis Nu spera şi nu ai teamă. Da, ştiu, cuvintele nu îi aparţin. Este un vers din Glossa de Mihai Eminescu. Dar cum a spus-o, şi în contextul în care a zis-o, m-a pus pe gânduri.

Întotdeauna se spune ” Speranţa moare ultima”.
Aşa să fie oare? Întotdeauna?

Eu una tind să cred că acesta e doar încă unul dintre multele clişee care prind la oameni, deoarece sună bine. Dar dacă e să privim mai atent, nu are cine ştie ce bază reală. Poate la unii oameni, speranţa moare într-adevăr ultima, nu zic nu. Dar la alţii nu este valabil.
Speranţa nu moare ultima. Nu intotdeuna.
Uneori, adesea chiar, ea, speranţa, moare cu mult înaintea celor care au găzduit-o pentru o vreme. Sau poate o abandonăm noi înşine, aşa, de bună voie?

Deci, până la urmă speranţa asta e bună sau e rea? Ce facem cu ea?
Păi hai să vedem la ce speră oamenii în general.

Speră la ceva (cvasi) imposibil.
Ce rost are să sperăm la aşa ceva?
Rezultatul unei speranţe în astfel de lucruri imposibile (sau poate posibile, dar cu o şansă infimă de realizare) va aduce după sine numai dezamăgiri, lacrimi, amărăciuni, frustrări atunci când realizăm că ceea ce sperăm nu se va întâmpla. Asta nu este speranţă dragii mei. Este visare cu ochii deschişi. Bine, nu zic acum că visarea este ceva rău în sine, atâta vreme cât suntem perfect conştienţi că doar visăm. Speranţa în acest caz va duce la o viaţă sterilă, în care parcă am aştepta ceva să ne pice din cer.

La ceva posibil.
Păi şi atunci nu ar fi mai bine să facem ceva? Să punem umărul de exemplu la transpunerea în realitate a acestor lucruri posibile? În loc să aşteptăm? Aşteptăm ce? Aşteptăm de la cine? Nu e mai bine să încetăm să sperăm că ele se vor întâmplă aşa, că din senin sau cu ajutorul altora? Şi iarăşi speranţa asta nu e bună, căci în acest caz ea îndeamnă numai la lene, la inactivitate şi mai ales la dependenţa de factori externi. În loc să luptăm, noi singuri, pentru ceea ce vrem, stăm şi sperăm că poate se rezolvă cumva. Nu, să nu cumva să facem şi noi tot ce ne stă în putinţă, ci este nevoie doar să sperăm că ceva bun ni se va întîmpla. Some day. Speranţa în acest caz nu va duce decât la o viaţă apatică.

Stăteam eu aşa, cu căpşorul meu frumos în mâini, şi mă gândeam, păi dacă speranţa ar fi fost ceva atât de bun, de ce a fost şi ea aşezată în cutia Pandorei, împreună cu toate relele? Eu una nu-mi amintesc să fi citit pe undeva prin legenda Pandorei ceva de vreun lucru bun îndesat în cutia cu pricina. Poate mă înşel, dar cutia a fost trimisă în semn de pedeapsă, nu drept felicitare de Crăciun.
Deci, de ce a fost ea, speranţa, îndesată în cutie?
Nu prea cred că din alt motiv decât au fost puse celelalte. Sau credeţi că zeii au pus-o acolo poate dintr-un acces subit de generozitate sau remuşcare? Aşa ca să ne mai îndulcească noua şocul în faţa celorlalte mizerii care ieşiseră din cutie? Iar faptul că i s-a trântit capacul în nas, tocmai când vroia să iasă, n-a fost de prea mare folos. Atâta timp cât o întâlnim astăzi la tot pasul, se pare că a reuşit să se strecoare afară din cutie până la urmă.

Aşa că, se pare că speranţa nu prea este bună la casă omului.
Este ca un drog.
Da, ştiu, speranţa îţi poate oferi o falsă senzaţie de confort psihic, dar cu ce preţ?
În schimbul acesteia te va transforma în prizonier.
Speranţa şi libertatea nu pot coexista, ele se vor exclude reciproc.

Omul care speră nu este un om liber.

Posturi asemănătoare:

Bookmark and Share
0

Vorbim?

Scris la 27 Noi, 2008 în Alb şi negru

Oamenii sunt mult prea diferiţi, mult prea indiferenţi, sunt neinteresaţi, sunt egocentrici, unii prea tineri, alţii prea bătrâni.
Oamenii sunt extrem de egoişti, de proşti, mult prea deştepţi, orgolioşi, uneori modeşti, blazaţi.
Nu au răbdare, sunt atât de plictisiţi şi de obosiţi.
Toate astea au făcut ca oamenii că nu mai fie capabili de a comunica cu adevărat cu alte persoane.

Uneori ne place prea mult să ne auzim vorbind, decât să stăm o clipă şi să-i ascultăm pe alţii.
Avem atât de puţine subiecte de interes comun.
Noi, oamenii, avem aşa de puţină răbdare.
Avem puţin interes în părerile contrarii celor personale.
Avem puţină compatibilitate de gândire, de caracter sau de personalitate cu alţii.

Frazele de genul: în ce direcţie e strada cutare, cât costă kilu’ de cartofi, a venit gerul, cum a fost azi la serviciu, cu ce echipă ţii, mama lor de politicieni hoţi, iar îşi bat joc de noi, iubi nu uita să duci gunoiul, etc, reprezintă de fapt conversaţia şi comunicarea între oameni.

Idei? Gânduri profunde? Şi originale?
De câte ori se întâmpla asta? Să recunoasteam.
De fapt, nici nu e posibil. Tot ce se poate gândi, simţi, rosti, dori, a fost făcut deja.
De mulţi alţii înaintea noastră şi de multe ori.

Ok, fie, nu neapărat profunde şi originale, dar avem şi noi parte, măcar din când în când de vreo conversaţie interesantă? Sau poate una care să ne pună pe gânduri? O conversaţie care să ne schimbe opinia sau chiar viaţa?
Yeah, right.

Dar dacă nu e nici interesantă şi nici profundă, atunci măcar frumoasă sau care să ne facă plăcere?
De câte ori avem parte de aşa ceva?
De câte ori avem parte într-o conversaţie (sau într-un om) şi de conţinut şi de formă?

Cred că vorbitului i se acordă prea mult credit, când el de fapt constă aproape în totalitate în small talk. Sau, şi mai rău, în ceartă.
Oamenii au pus accentul, treptat, tot mai mult pe vorbărie, tocmai pentru că la capitolele cu adevărat importante: ce facem, ce simţim, ce gândim, suntem tot mai repetenţi.

Este ca în filme: actorii vorbesc în neştire căci regizorul nu este în stare să comunice nimic decât în acest fel, iar la sfârşit nu rămâi cu altceva decât cu un lung şir de vorbe goale pe care a doua zi le-ai uitat.

Câtă diferenţă între ele şi unele filme în care dialogul este minim, dar care reuşesc să te pună pe gânduri mult mai mult decît celelalte.

Aşa şi cu oamenii şi conversaţiile lor, de cele mai multe ori lăudate, dar care prea adesea sunt goale de conţinut sau alandala în formă.

Există un grad de separare între oameni, suficient de mare, încât să facă o comunicare adevărată între ei aproape imposibilă şi fără rost.

Pierdem ocaziile de a tăcea.
Iar când vorbim, exprimăm prea puţin.
Ca şi mine acum.

Fac ce fac şi tot la părerea mea ajung: we are all alone, all of the time.
Şi visăm, sperăm, credem, iubim, procreăm, pentru a ne ascunde asta.
Şi vorbim.
Mult.
Tot de aia.

Posturi asemănătoare:

Bookmark and Share
2

O aventură

Scris la 23 Noi, 2008 în Alb şi negru

Se vorbeşte foarte mult despre sistemul acesta versus celălalt, despre libertate, despre tot ce poţi obţine, despre casa pe care ţi-o poţi cumpăra, despre cât de nouă e maşina şi despre cât de mare este salariul, despre dor şi ţară, despre prietenii şi familia ce ai lăsat în urmă, despre civilizaţia de acolo şi corupţia de dincolo.

Se vorbeşte parcă din ce în ce mai mult despre cât este bine să emigram sau nu, dacă mai merită, sau dacă este mai bine să emigram acolo decât dincolo.

Toate astea sunt subiecte pertinente, nu contrazic.

Eu însă tind să cred că problema nu este atât între a face un lucru sau a face celălalt lucru, ci între a face ceva sau a nu face nimic.

Dilema este între a lua o decizie şi a nu lua nici una.

Da, ştiu, este riscant să acţionezi.

Este riscant să iei decizii deoarece s-ar putea să se dovedească greşite.

Unul dintre posibilele argumente pentru a emigra este şi spiritul de aventură.
Nu este invocat aproape niciodată, dar mie mi se pare cel mai important motiv.

Este mult mai uşor să nu faci nimic. Este mai simplu să te complaci în status quo.
Nu numai că este mai uşor, dar în plus, în felul ăsta, nici nu rişti să apuci pe un drum greşit, nu? În fond, doar o viaţă avem şi noi, de ce s-o riscăm?

Mdea, aşa e, viaţa asta este într-adevăr o chestiune riscantă.

Ceea ce se pare că uităm mult prea des, este faptul că, cel mai mare risc în viaţă nu este de a face asta sau ailaltă, ci de a nu face nimic.

Eu una m-aş încumeta să zic, că până la urmă, cel mai mare risc în viaţă pe care ţi-l poţi asuma, este acela de a o irosi.

Posturi asemănătoare:

Bookmark and Share
3

Găsiţi asemănarea

Scris la 22 Noi, 2008 în Alb şi negru

Ştiţi jocurile alea de prin reviste, când la 2 poze aparent identice, trebuia să găsiţi 10 mici diferenţe?

Haideţi să schimbăm un pic regulile jocului.

Luaţi pozele de mai jos, şi de data asta, găsiţi mica sau marea, şi unica asemănare.

Posturi asemănătoare:

Bookmark and Share