Îmi plac momentele când mă surpind surâzând din te miri ce.

Iubesc măruntele lucruri ce mă fac să zâmbesc pe parcursul unei zile.

Încerc să zâmbesc în fiecare zi. Nu mereu reuşesc.
Am uneori zile bune sau mai puţin bune sau chiar zile mizerii.

Unele zile încep bine, odată cu mirosul de cafea dimineaţa, şi da, zâmbesc după prima gură de cafea. Zâmbesc şi când deschid usa şi privesc trandafirii plantaţi de mine.
Îmi plac zilele când ascult de dimineaţă o melodie care îmi schimbă starea de spirit.

Caut să descoper în jurul meu cel mai mic lucru care să îmi aducă o clipă de bucurie.

Uneori este râsul unui copil, uneori este zâmbetul unui străin pe stradă, uneori sunt stropi de ploaie sau curcubeul ce apare după.
Uneori este mirosul de haine spălate recent. Alteori este gustul îngheţatei de mentă sau cântarul care-ţi arată cu juma’€™ de kilogram mai puţin.

Apoi sunt zile mai puţin bune, reci. Zile goale. Zile în care nu îţi mai aduci aminte ce ai făcut, dar ştii că au existat. Le poţi număra.

Şi apoi sunt zile extraordinare.

Sau poate doar una.

Acea zi minunată când primeşti un mesaj. Un mesaj parcă din altă lume, alt timp. Dintr-o perioadă nu uitată, dar pusă la păstrare, într-o cutiuţă mică, într-un fund de sertar.

Un mesaj ca cele trimise de piraţi, un sul de hârtie într-o sticlă ce pluteşte pe mare zeci de ani de zile.

Un mesaj care a fost trimis atunci pentru tine, ştii că este al tău, ce a călătorit prin vreme aspră câţiva ani, ferindu-se de mâini rele ce vroiau să îl sfâşâie, până să ajungă la tine … … în sfârşit.

Posturi asemănătoare:

• Să nu uităm să trăim
• Dreaming in colours
• Choice
• In my head
• Fericire ?

Ieri am văzut un cortegiu funerar trecând pe stradă.

Eram în maşină, aşteptând la semafor într-o intersecţie, şi mă uitam la coloana asta mică de maşini negre ce treceau prin faţa mea.
Da, erau maşini negre, geamuri fumurii, discrete, nu remorci deschise, cu alai de bocitori după ele.

Mă gândeam cine ar fi omul acela mort. O fi bărbat, o fi femeie, o fi tânăr, bătrân …

Mă gândeam dacă o fi avut o viaţă plină.
Nu dacă a trăit fără griji, sau dacă viaţa sa fost frumoasă.
Ci mă întrebam dacă a fost interesantă.

Moment în care am realizat că în dimineaţa aceea nu făcusem cine ştie ce.
Nici în zilele dinainte, nici în ultimile săptămâni.
Nu trăisem prea mult.

Aşa că mi-am făcut o adnotaţie mentală că, dacă azi nu mai am timp, măcar de mâine să-mi scutur lâncezeala asta temporară aşa cum se scutură un câine ud, şi să îmi revin la principala ocupaţie: la viaţă.

Prea des uităm să o facem.
Prea des trăim din inerţie.
Uneori nu trăim deloc …

Aţi observat cum întotdeauna există un “mai târziu” care urmează să ne facă viaţa mai bună, mai împlinită, mai interesantă, etc?
Cam asta facem cu toţii: ne facem planuri, amânăm, sperăm, aşteptăm că poate …

Mai târziu vom trăi mai bine, mai mult, mai frumos, mai uşor.

Mai târziu.

Atunci când vom creşte mari, când o să terminăm şcoala, când o să începem serviciul, când o să ne căsătorim, când vom avea bani, când vacanţa se va termina, când vor creşte copiii, când vom ieşi la pensie.
Când … vom muri.

Oamenii se nasc şi mor. În fiecare zi. Zi după zi.
Este unul din acele lucruri care se întâmplă de obicei altora.
Uneori se întâmplă să fie oameni pe care îi ştim.
Uneori se întâmplă să fie oameni de care ne pasă.
Însă uneori se întâmplă să fim chiar noi.

Asta e!

Oamenii se nasc şi mor. În fiecare zi. Zi după zi.

Dust in the wind, all we are is dust in the wind.

Dar viaţa merge înainte.

Numai că moartea este deja acolo, aşteptând.
Nu-i nimic rău în asta. Este cursul firesc al lucrurilor, nu?

Doar că nu trebuie să uităm să trăim.

Astăzi, dacă se poate.

Posturi asemănătoare:

• Small big things
• Dreaming in colours
• Choice
• In my head
• Fericire ?

V-aţi gândit vreodată de ce oamenii nu reuşesc să-şi îndeplinească visurile?

Poate pentru că visurile sunt uneori greu de îndeplinit, uneori chiar imposibil?
Poate pentru că îndeplinirea lor cere efort şi imaginaţie, răbdare şi curaj şi tenacitate?
Da, poate.

Dar şi pentru că ar fi cam greu să le îndeplinească atunci când nici măcar nu le au.
Visuri, da. Nu au visuri, de asta nu le îndeplinesc.

Pur şi simplu nu le au. Dorinţele acelea de a trăi altfel, de a îşi încerca limitele, de a explora, sau de a se aventura în necunoscut.

Ştiţi de ce aşa de mulţi oameni sunt mulţumiţi să rămână în coconul călduţ al unei vieţi anoste şi previzibile în care trăiesc de când se ştiu? O să-mi ziceţi că de lene, de frică sau de comoditate. Da, este adevărat. Dar mai este şi un alt motiv : pentru că pur şi simplu nu ştiu ce altceva să facă.

Nu ştiu că ar putea duce o altă viaţă. Nici măcar nu ştiu că există viaţă în afara acelui cocon. Nu au visuri. Nu au idei.

Este trist dacă visezi şi încerci şi nu reuşeşti. Este trist, dar este ok. Măcar ai încercat, iar asta e de înţeles. Este şi mai trist când visezi fără măcar să încerci să îţi realizezi visurile pentru că îţi este prea lene sau îţi este frică. Dar şi asta e de înţeles, oarecum.
Dar cel mai trist este să nu ai visuri deloc.
Să nu ai idei deloc.

Asta e problema majorităţii oamenilor. Nu ştiu ce să facă cu viaţa lor pur şi simplu. Ei nu ştiu la ce să viseze, nu ştiu ce să îşi dorească.
Nu ştiu cum să trăiască altfel decât într-o cumplită banalitate şi uniformitate.

Aşa ajung aceşti oameni să se nască, să meargă la şcoală, la muncă, apoi se căsătoresc, fac copii, ies la pensie, şi mor. Atât !
Şi fac toate astea pentru că şi ceilalţi din jurul lor fac acelaşi lucru.

Majoritatea oamenilor nu ştiu să facă altceva cu viaţa lor.

Nu au idei. Nu au imaginaţie. Nu au visuri.
Nu se abat de la poteca arhicunoscută şi sigură.

Merg spre mormânt cu ochii închişi, precum un vizitiu beat pe care îl duce calul acasă.

Posturi asemănătoare:

• Small big things
• Să nu uităm să trăim
• Choice
• In my head
• Fericire ?

Vorbeam zilele trecute cu o tipă din Ungaria, care încearcă să se stabilească aici.
Şi îmi tot punea întrebări, în legătură cu actele, serviciu, etc, şi la un moment dat mă întreabă dacă mi-e dor de familie, dacă vreau să mă întorc în România … şi dacă sunt fericită aici.

I-am zis că nu ştiu.

Păi cum adică nu ştiu ?! Păi uite aşa, mi-e greu să-mi dau cu părerea despre ceva pe care nu pot să-l definesc.

Sigur, există definiţia fericirii în dicţionare, dar pe mine nu prea mă satisface, aşa că am să cam orbecăi pe întuneric la acest subiect.

Iar dacă din cauza întunericului cu pricina, am să mă împiedic de ceva şi am să vărs cerneala neagră a gândurilor mele pe haina albă şi imaculată a fericirii dumneavoastră, să mă scuzaţi.

Spunem destul de des: sunt fericit/fericită.

Chiar aşa oare? Adică o fi, na, nu zic nu, dar chiar aşa la tot pasul şi de zece ori pe zi? Sau confundăm fericirea cu altceva? Cu starea aia de mulţumire sufletească din dicţionar poate? Din ce motiv? Şi pentru cât timp?

Fericirea ca mizerie sufletească: suntem fericiţi când ne batem joc de cineva, când ne răzbunăm, când îi rănim pe cei din jurul nostru, când …

Fericirea ca absenţă a neplăcutului: suntem fericiţi când ieşim din spital, când terminăm armata, când nu ne doare nici un dinte, când scăpăm cu spagă şi rămânem cu permisul, când …

Fericirea ca lipsă de griji: suntem fericiţi când suntem sănătoşi, când avem un serviciu uşor şi sigur, când avem buzunarul plin de bani, casă cu etaj, maşină nouă, piscină, haine de firmă (nu neapărat şi originale) …

Fericirea ca plăcere: suntem fericiţi când mâncăm cârnaţi şi sarmale de Crăciun până facem intoxicaţie alimentară, când bem până picăm în fund, când fumăm ce ne place, când ne tăvălim prin aşternuturi cu amantul/amanta, când…

Fericirea ca şi crez: suntem fericiţi dacă asigurăm viitorul copiilor, dacă donăm sinistraţilor, când te închini vreunui Dumnezeu, când …

Fericirea ca renunţare: suntem fericiţi când trecem de partea cealaltă a liniei, când părăsim ringul şi devenim spectatori, când nu ne mai dăm coate la coadă la hârtie igienică, când nu mai alergăm cu sufletul la gură încercând să mai înhăţăm încă o firimitură de viaţă, când nu ne mai pasă de nimic şi de nimeni, când…

Fericirea ca linişte interioară: suntem fericiţi când reuşim să ne împăcăm cu noi înşine, cu universul din jur, cu condiţia noastră în această lume, cu viaţa pe care o avem, cu…

Fericirea ca adrenaline rush: suntem fericiţi când sărim cu paraşuta şi se deschide, când jucăm Counter Strike şi împuşcăm ca idioţii ore întregi, când …

Fericirea ca recunoaştere publică: când comentezi la Bobby Voicu şi îţi răspunde, când ai blog şi îl înjuri pe zoso şi el te bagă în seamă, când îţi da follow pe Twitter vreun actor din Twilight, când …

Fericirea ca libertate: suntem fericiţi când suntem cu adevărat liberi. Aici e simplu, nu am mult de scris: nu suntem niciodată cu adevărat liberi, dar există o situaţie când ne apropiem cât de cât de libertatea deplină, şi anume atunci când nu mai avem nimic de pierdut.

Deci cum spuneam nu prea ştiu ce e fericirea adevărată. Ştiu doar că vine şi pleacă.
Aş zice că nu o putem defini. Aş zice că nu ştim ce este, de unde vine, de ce a venit şi încotro se duce.

Dar nu este rău aşa. Dacă ar sta la noi tot timpul, nu s-ar mai chema fericire. Nu am şti cum să o deosebim de rest. Nu am mai aprecia-o.

Doar nu poţi să câştigi la loto în fiecare zi. Nu poţi să ai o mie de orgasme pe săptămână. Ţi-ar crăpa naibii artera de la miocard. Sau, şi mai rău, nu ai mai simţi nimic.

Da, suntem fericiţi. Uneori.

Nu prea ştim de ce. Ştim doar că suntem fericiţi în momentul acela.
Suntem fericiţi atât de rar şi pentru clipe atât de scurte. “Acum”, doar atât.

Nu putem fi fericiţi luni sau ani de zile. Putem fi, în cel mai bun caz, fericiţi “acum”.
Acum trece foarte repede.

Rămâne restul.

Restul este … viaţa de zi cu zi.

Posturi asemănătoare:

• Small big things
• Să nu uităm să trăim
• Dreaming in colours
• Dor ?
• Pasteluri

Anul acesta, după 2 ani şi jumătate petrecuţi în altă ţară, am făcut prima călătorie în România să verific personal cum e cu dorul acela despre care tot pomeniţi voi atât.

Aveam, departe fiind, momente când credeam că mă încearcă dorul de străzile copilăriei, şcolile pe unde am învăţat, clădirile oraşului “meu”, de facultate, de foşti colegi, prieteni, familie, una sau alta, bune sau rele, aşa cum mi le aminteam eu.

Dezamăgire !
N-am simţit absolut nimic alinător de dor şi nostalgii. Nu am simţit nimic “special” acolo.
Ceea ce am simţit acolo aş fi putut simţi oriunde altundeva. Şi atunci m-am întrebat: “Oare de ce?”

Pentru că, aş zice eu, nu ne e dor de ţări, oraşe, străzi, clădiri sau alte asemenea. Nici măcar de alţi oameni, fie ei chiar şi “anumiţi” oameni din viaţa noastră trecută.

Oraşele prin care ne-au purtat paşii, casele în care am trăit sau doar locuit, şcolile prin care ne-am tocit coatele şi ascuţit creierii, străzile pe care ne-am plimbat de mână cu cineva drag, the old flames care ne-au intrat şi ieşit din suflet, popasurile de-a lungul drumului vieţii noastre … nu de ele ne este dor.

Nu de altceva, altundeva sau altcineva ne e dor, ci de cum eram noi în acele vremuri, în acele locuri şi cu acei oameni.
Ne e dor de ce simţeam noi atunci, acolo şi cu ei.

Uneori ne întoarcem în acele locuri, aşa cum am făcut şi eu acum.
Clădirile, străzile, oraşele, chiar şi oamenii, sunt tot acolo, aproape neschimbate. Dacă de ele ne-ar fi fost dor, ar trebui deci să simţim la fel că atunci, nu?
Şi totuşi nu mai suntem în stare. Doar sunt toate acolo, în jurul nostru, aproape aşa cum le-am lăsat şi ni le amintim. Cum de magia s-a risipit totuşi? De ce totuşi locurile ne par pustii şi oamenii străini?

Pentru că nu doar de trecut ne este nouă dor.
În realitate, ne este dor de noi înşine în acel trecut.

Doar că, noi, cei de atunci, nu mai existăm!

Ne este dor de cineva care nu mai există …..

Posturi asemănătoare:

• Small big things
• Să nu uităm să trăim
• Dreaming in colours
• Fericire ?
• Pasteluri