Vorbeam zilele trecute cu o tipă din Ungaria, care încearcă să se stabilească aici.
Şi îmi tot punea întrebări, în legătură cu actele, serviciu, etc, şi la un moment dat mă întreabă dacă mi-e dor de familie, dacă vreau să mă întorc în România … şi dacă sunt fericită aici.
I-am zis că nu ştiu.
Păi cum adică nu ştiu ?! Păi uite aşa, mi-e greu să-mi dau cu părerea despre ceva pe care nu pot să-l definesc.
Sigur, există definiţia fericirii în dicţionare, dar pe mine nu prea mă satisface, aşa că am să cam orbecăi pe întuneric la acest subiect.
Iar dacă din cauza întunericului cu pricina, am să mă împiedic de ceva şi am să vărs cerneala neagră a gândurilor mele pe haina albă şi imaculată a fericirii dumneavoastră, să mă scuzaţi.
Spunem destul de des: sunt fericit/fericită.
Chiar aşa oare? Adică o fi, na, nu zic nu, dar chiar aşa la tot pasul şi de zece ori pe zi? Sau confundăm fericirea cu altceva? Cu starea aia de mulţumire sufletească din dicţionar poate? Din ce motiv? Şi pentru cât timp?
Fericirea ca mizerie sufletească: suntem fericiţi când ne batem joc de cineva, când ne răzbunăm, când îi rănim pe cei din jurul nostru, când …
Fericirea ca absenţă a neplăcutului: suntem fericiţi când ieşim din spital, când terminăm armata, când nu ne doare nici un dinte, când scăpăm cu spagă şi rămânem cu permisul, când …
Fericirea ca lipsă de griji: suntem fericiţi când suntem sănătoşi, când avem un serviciu uşor şi sigur, când avem buzunarul plin de bani, casă cu etaj, maşină nouă, piscină, haine de firmă (nu neapărat şi originale) …
Fericirea ca plăcere: suntem fericiţi când mâncăm cârnaţi şi sarmale de Crăciun până facem intoxicaţie alimentară, când bem până picăm în fund, când fumăm ce ne place, când ne tăvălim prin aşternuturi cu amantul/amanta, când…
Fericirea ca şi crez: suntem fericiţi dacă asigurăm viitorul copiilor, dacă donăm sinistraţilor, când te închini vreunui Dumnezeu, când …
Fericirea ca renunţare: suntem fericiţi când trecem de partea cealaltă a liniei, când părăsim ringul şi devenim spectatori, când nu ne mai dăm coate la coadă la hârtie igienică, când nu mai alergăm cu sufletul la gură încercând să mai înhăţăm încă o firimitură de viaţă, când nu ne mai pasă de nimic şi de nimeni, când…
Fericirea ca linişte interioară: suntem fericiţi când reuşim să ne împăcăm cu noi înşine, cu universul din jur, cu condiţia noastră în această lume, cu viaţa pe care o avem, cu…
Fericirea ca adrenaline rush: suntem fericiţi când sărim cu paraşuta şi se deschide, când jucăm Counter Strike şi împuşcăm ca idioţii ore întregi, când …
Fericirea ca recunoaştere publică: când comentezi la Bobby Voicu şi îţi răspunde, când ai blog şi îl înjuri pe zoso şi el te bagă în seamă, când îţi da follow pe Twitter vreun actor din Twilight, când …
Fericirea ca libertate: suntem fericiţi când suntem cu adevărat liberi. Aici e simplu, nu am mult de scris: nu suntem niciodată cu adevărat liberi, dar există o situaţie când ne apropiem cât de cât de libertatea deplină, şi anume atunci când nu mai avem nimic de pierdut.
Deci cum spuneam nu prea ştiu ce e fericirea adevărată. Ştiu doar că vine şi pleacă.
Aş zice că nu o putem defini. Aş zice că nu ştim ce este, de unde vine, de ce a venit şi încotro se duce.
Dar nu este rău aşa. Dacă ar sta la noi tot timpul, nu s-ar mai chema fericire. Nu am şti cum să o deosebim de rest. Nu am mai aprecia-o.
Doar nu poţi să câştigi la loto în fiecare zi. Nu poţi să ai o mie de orgasme pe săptămână. Ţi-ar crăpa naibii artera de la miocard. Sau, şi mai rău, nu ai mai simţi nimic.
Da, suntem fericiţi. Uneori.
Nu prea ştim de ce. Ştim doar că suntem fericiţi în momentul acela.
Suntem fericiţi atât de rar şi pentru clipe atât de scurte. “Acum”, doar atât.
Nu putem fi fericiţi luni sau ani de zile. Putem fi, în cel mai bun caz, fericiţi “acum”.
Acum trece foarte repede.
Rămâne restul.
Restul este … viaţa de zi cu zi.
Posturi asemănătoare: