0
Beauty with no colors
Scris la 22 Feb, 2009 în Alb şi negru
Posturi asemănătoare:
Pasteluri
Scris la 7 Jan, 2009 în Alb şi negru
Vremea se schimbă.
Nu vremurile. Adică şi alea, dar nu la ele mă refer eu acum.
O fi de la încălzirea asta globală, sau de la efectul de seră, sau de la concentraţia medie a dioxidului de carbon în atmosfera terestră, cert că temperaturile, clima, nu mai este cea fost odată.
Pe Coasta de Azur acum, se ajunge şi la -5 grade noaptea. Localnicii spun că niciodată nu au mai simţit aşa frig.
Nu mai ştiu cum a fost vremea în România în ultimii 2 ani, dar ştiu că înainte, cel puţin de când am început facultatea, vremea devenea din ce în ce mai bizară.
Îmi aduc şi acum aminte de un Paşte cu ninsoare.
Oare ce învaţă copiii în ziua de astăzi la geografie despre clima României?
Vă mai aduceţi aminte cum am învăţat noi încă din clasa a 3-a?
Am învăţat că România are climă temperat-continentală.
Şi aşa am trăit.
Vă mai amintiţi cum aveam 4 anotimpuri, bine delimitate?
Primăvara, când de peste tot florile ne făceau cu ochiul, copaci înfloriţi, cer cristalin, care aruncă spre noi ploi uşoare de soare, boboci de raţă, fluturi, bâzâit de albinuţe, ciripit vesel de rândunele, miresme, stare de cald, de bine, de zâmbet.
Vara, când totul era verde în jur, când dimineaţa florile luceau sub roua rece, cireşe; nisip fierbinte, plajă, mare, şi cald, şi soare, mult soare, şi totuşi astfaltul nu se topea sub paşii noastre.
Toamna, zglobie şi aurie că un chihlimbar, cu vântul ei răcoros ce îndeamnă frunzele să valseze, frunze galbene-ruginii, galben-maronii, verzi-aurii şi roşietice, ce se aşezau apoi peste castanele de pe jos, parcă ferindu-le de stropi reci şi rapizi de ploaie.
Iarna, cu fluturii ei de cristal, cu arbori plini de ghirlande de ţurţuri, nămeţi de zăpadă, o zăpadă albă, curată, ce îţi scârţâia sub picioare, miros de cozonaci şi de scorţişoară.
Aveam odată anotimpuri, patru, si erau aşa frumoase, desprinse parcă direct din pastelurile lui Alecsandri.
Posturi asemănătoare:
Indiferenţă
Scris la 21 Dec, 2008 în Alb şi negru
Mi-e frică.
Rar o să mă auzi spunând asta.
Sunt puţine lucruri pe lumea asta care să mă sperie.
Cel puţin până acum nu am descoperit prea multe.
Am început să devin indiferentă, din ce în ce mai mult.
Indiferenţa îmi provoacă frică.
Indiferenţa din mine mă sperie.
Nu sunt un om bun. Nici rău nu sunt. Cred.
Sunt doar indiferentă.
Ăştia indiferenţi sunt mai “răi“ decât cei răi.
Aşa îmi spunea odată, demult, acum vreo 10 ani un prieten. Pe vremea când eu eram un suflet tânăr, pur (aproape), încrezător, optimist, visător, pe vremea când încă mai credeam. Şi el nu.
Îmi spunea că ăştia indiferenţi sunt cele mai nenorocite specimene.
Te mai poţi înţelege cu un om rău, sau unul prost, cu un om nesimţit sau orgolios, cu un om ambiţios sau cu unul fără conştiinţă. Îl măguleşti un pic, îi faci un compliment, îl ameninţi cu una, îl cumperi cu alta, te descurci. O scoţi la capăt până la urmă.
Cu omul indiferent cum te descurci?
El are uneori prea puţin de oferit altora.
El de cele mai multe ori îşi doreşte atât de puţin de la alţii.
El are prea puţină nevoie sau dorinţă de altcineva.
Ce ne rămâne de făcut cu asemenea “creatură”?
Ce mă fac eu cu mine?
Posturi asemănătoare:
Dezamăgiri
Scris la 11 Dec, 2008 în Alb şi negru
Într-o clipă crezi în ceva, cu toată fiinţa ta, iar în momentul următor cazi.
În gol.
Te loveşti de pereţii prăpastiei în care te-a împins tocmai credinţa ta.
De obicei oamenii în care ne punem cea mai mare încredere rănesc cel mai uşor.
Persoanele de la care avem adesea aşteptări, uneori prea mari, ne dezamăgesc cel mai repede.
Persoanele care dezamăgesc, uneori nici nu îşi dau seama că o fac.
Nu văd că lasă ceva spart în urma lor.
Poate, pentru că cei dezamăgiţi de multe ori îşi ascund foarte bine cioburile.
Lacrimile lor nu sunt accesibile oricui.
Şi culmea, persoanale dezamăgite odată, dezamăgesc şi ele.
Iar dacă nu au făcut-o până atunci, vor începe acum.
Capătă o oarecare sensibilitate la anumite remarci, gesturi,
Încep să îşi caute refugiul în alte lucruri.
Încep să îşi caute refugiul în alte persoane.
Uneori nu mai schiţează nici un gest.
Mimica lor odată expresivă va deveni de piatră acum.
Impasibilă.
Durerea dispare.
Rămâne gol.
Golul se umple treptate cu indiferentă.
Şi în final doar asta ne rămâne.
Nepăsarea.
Posturi asemănătoare:
Speranţă
Scris la 4 Dec, 2008 în Alb şi negru
Stăteam aseară de vorbă cu cineva. Cineva care este o persoană minunată, care este o persoană importantă în viaţa mea, ce mi-a schimbat perspectiva asupra unor lucruri, ce mi-a influenţat anumite decizii şi îmi va influenţa viaţa şi în viitor, ştiu asta.
Dar să revenim însă.
Nu contează despre ce vorbeam noi, însă la un moment dat mi-a zis “Nu spera şi nu ai teamă“. Da, ştiu, cuvintele nu îi aparţin. Este un vers din Glossa de Mihai Eminescu. Dar cum a spus-o, şi în contextul în care a zis-o, m-a pus pe gânduri.
Întotdeauna se spune ” Speranţa moare ultima”.
Aşa să fie oare? Întotdeauna?
Eu una tind să cred că acesta e doar încă unul dintre multele clişee care prind la oameni, deoarece sună bine. Dar dacă e să privim mai atent, nu are cine ştie ce bază reală. Poate la unii oameni, speranţa moare într-adevăr ultima, nu zic nu. Dar la alţii nu este valabil.
Speranţa nu moare ultima. Nu intotdeuna.
Uneori, adesea chiar, ea, speranţa, moare cu mult înaintea celor care au găzduit-o pentru o vreme. Sau poate o abandonăm noi înşine, aşa, de bună voie?
Deci, până la urmă speranţa asta e bună sau e rea? Ce facem cu ea?
Păi hai să vedem la ce speră oamenii în general.
Speră la ceva (cvasi) imposibil.
Ce rost are să sperăm la aşa ceva?
Rezultatul unei speranţe în astfel de lucruri imposibile (sau poate posibile, dar cu o şansă infimă de realizare) va aduce după sine numai dezamăgiri, lacrimi, amărăciuni, frustrări atunci când realizăm că ceea ce sperăm nu se va întâmpla. Asta nu este speranţă dragii mei. Este visare cu ochii deschişi. Bine, nu zic acum că visarea este ceva rău în sine, atâta vreme cât suntem perfect conştienţi că doar visăm. Speranţa în acest caz va duce la o viaţă sterilă, în care parcă am aştepta ceva să ne pice din cer.
La ceva posibil.
Păi şi atunci nu ar fi mai bine să facem ceva? Să punem umărul de exemplu la transpunerea în realitate a acestor lucruri posibile? În loc să aşteptăm? Aşteptăm ce? Aşteptăm de la cine? Nu e mai bine să încetăm să sperăm că ele se vor întâmplă aşa, că din senin sau cu ajutorul altora? Şi iarăşi speranţa asta nu e bună, căci în acest caz ea îndeamnă numai la lene, la inactivitate şi mai ales la dependenţa de factori externi. În loc să luptăm, noi singuri, pentru ceea ce vrem, stăm şi sperăm că poate se rezolvă cumva. Nu, să nu cumva să facem şi noi tot ce ne stă în putinţă, ci este nevoie doar să sperăm că ceva bun ni se va întîmpla. Some day. Speranţa în acest caz nu va duce decât la o viaţă apatică.
Stăteam eu aşa, cu căpşorul meu frumos în mâini, şi mă gândeam, păi dacă speranţa ar fi fost ceva atât de bun, de ce a fost şi ea aşezată în cutia Pandorei, împreună cu toate relele? Eu una nu-mi amintesc să fi citit pe undeva prin legenda Pandorei ceva de vreun lucru bun îndesat în cutia cu pricina. Poate mă înşel, dar cutia a fost trimisă în semn de pedeapsă, nu drept felicitare de Crăciun.
Deci, de ce a fost ea, speranţa, îndesată în cutie?
Nu prea cred că din alt motiv decât au fost puse celelalte. Sau credeţi că zeii au pus-o acolo poate dintr-un acces subit de generozitate sau remuşcare? Aşa ca să ne mai îndulcească noua şocul în faţa celorlalte mizerii care ieşiseră din cutie? Iar faptul că i s-a trântit capacul în nas, tocmai când vroia să iasă, n-a fost de prea mare folos. Atâta timp cât o întâlnim astăzi la tot pasul, se pare că a reuşit să se strecoare afară din cutie până la urmă.
Aşa că, se pare că speranţa nu prea este bună la casă omului.
Este ca un drog.
Da, ştiu, speranţa îţi poate oferi o falsă senzaţie de confort psihic, dar cu ce preţ?
În schimbul acesteia te va transforma în prizonier.
Speranţa şi libertatea nu pot coexista, ele se vor exclude reciproc.
Omul care speră nu este un om liber.
Posturi asemănătoare:
