Speranţă
Stăteam aseară de vorbă cu cineva. Cineva care este o persoană minunată, care este o persoană importantă în viaţa mea, ce mi-a schimbat perspectiva asupra unor lucruri, ce mi-a influenţat anumite decizii şi îmi va influenţa viaţa şi în viitor, ştiu asta.
Dar să revenim însă.
Nu contează despre ce vorbeam noi, însă la un moment dat mi-a zis “Nu spera şi nu ai teamă“. Da, ştiu, cuvintele nu îi aparţin. Este un vers din Glossa de Mihai Eminescu. Dar cum a spus-o, şi în contextul în care a zis-o, m-a pus pe gânduri.
Întotdeauna se spune ” Speranţa moare ultima”.
Aşa să fie oare? Întotdeauna?
Eu una tind să cred că acesta e doar încă unul dintre multele clişee care prind la oameni, deoarece sună bine. Dar dacă e să privim mai atent, nu are cine ştie ce bază reală. Poate la unii oameni, speranţa moare într-adevăr ultima, nu zic nu. Dar la alţii nu este valabil.
Speranţa nu moare ultima. Nu intotdeuna.
Uneori, adesea chiar, ea, speranţa, moare cu mult înaintea celor care au găzduit-o pentru o vreme. Sau poate o abandonăm noi înşine, aşa, de bună voie?
Deci, până la urmă speranţa asta e bună sau e rea? Ce facem cu ea?
Păi hai să vedem la ce speră oamenii în general.
Speră la ceva (cvasi) imposibil.
Ce rost are să sperăm la aşa ceva?
Rezultatul unei speranţe în astfel de lucruri imposibile (sau poate posibile, dar cu o şansă infimă de realizare) va aduce după sine numai dezamăgiri, lacrimi, amărăciuni, frustrări atunci când realizăm că ceea ce sperăm nu se va întâmpla. Asta nu este speranţă dragii mei. Este visare cu ochii deschişi. Bine, nu zic acum că visarea este ceva rău în sine, atâta vreme cât suntem perfect conştienţi că doar visăm. Speranţa în acest caz va duce la o viaţă sterilă, în care parcă am aştepta ceva să ne pice din cer.
La ceva posibil.
Păi şi atunci nu ar fi mai bine să facem ceva? Să punem umărul de exemplu la transpunerea în realitate a acestor lucruri posibile? În loc să aşteptăm? Aşteptăm ce? Aşteptăm de la cine? Nu e mai bine să încetăm să sperăm că ele se vor întâmplă aşa, că din senin sau cu ajutorul altora? Şi iarăşi speranţa asta nu e bună, căci în acest caz ea îndeamnă numai la lene, la inactivitate şi mai ales la dependenţa de factori externi. În loc să luptăm, noi singuri, pentru ceea ce vrem, stăm şi sperăm că poate se rezolvă cumva. Nu, să nu cumva să facem şi noi tot ce ne stă în putinţă, ci este nevoie doar să sperăm că ceva bun ni se va întîmpla. Some day. Speranţa în acest caz nu va duce decât la o viaţă apatică.
Stăteam eu aşa, cu căpşorul meu frumos în mâini, şi mă gândeam, păi dacă speranţa ar fi fost ceva atât de bun, de ce a fost şi ea aşezată în cutia Pandorei, împreună cu toate relele? Eu una nu-mi amintesc să fi citit pe undeva prin legenda Pandorei ceva de vreun lucru bun îndesat în cutia cu pricina. Poate mă înşel, dar cutia a fost trimisă în semn de pedeapsă, nu drept felicitare de Crăciun.
Deci, de ce a fost ea, speranţa, îndesată în cutie?
Nu prea cred că din alt motiv decât au fost puse celelalte. Sau credeţi că zeii au pus-o acolo poate dintr-un acces subit de generozitate sau remuşcare? Aşa ca să ne mai îndulcească noua şocul în faţa celorlalte mizerii care ieşiseră din cutie? Iar faptul că i s-a trântit capacul în nas, tocmai când vroia să iasă, n-a fost de prea mare folos. Atâta timp cât o întâlnim astăzi la tot pasul, se pare că a reuşit să se strecoare afară din cutie până la urmă.
Aşa că, se pare că speranţa nu prea este bună la casă omului.
Este ca un drog.
Da, ştiu, speranţa îţi poate oferi o falsă senzaţie de confort psihic, dar cu ce preţ?
În schimbul acesteia te va transforma în prizonier.
Speranţa şi libertatea nu pot coexista, ele se vor exclude reciproc.
Omul care speră nu este un om liber.
Posturi asemănătoare:
