Dor ?
Anul acesta, după 2 ani şi jumătate petrecuţi în altă ţară, am făcut prima călătorie în România să verific personal cum e cu dorul acela despre care tot pomeniţi voi atât.
Aveam, departe fiind, momente când credeam că mă încearcă dorul de străzile copilăriei, şcolile pe unde am învăţat, clădirile oraşului “meu”, de facultate, de foşti colegi, prieteni, familie, una sau alta, bune sau rele, aşa cum mi le aminteam eu.
Dezamăgire !
N-am simţit absolut nimic alinător de dor şi nostalgii. Nu am simţit nimic “special” acolo.
Ceea ce am simţit acolo aş fi putut simţi oriunde altundeva. Şi atunci m-am întrebat: “Oare de ce?”
Pentru că, aş zice eu, nu ne e dor de ţări, oraşe, străzi, clădiri sau alte asemenea. Nici măcar de alţi oameni, fie ei chiar şi “anumiţi” oameni din viaţa noastră trecută.
Oraşele prin care ne-au purtat paşii, casele în care am trăit sau doar locuit, şcolile prin care ne-am tocit coatele şi ascuţit creierii, străzile pe care ne-am plimbat de mână cu cineva drag, the old flames care ne-au intrat şi ieşit din suflet, popasurile de-a lungul drumului vieţii noastre … nu de ele ne este dor.
Nu de altceva, altundeva sau altcineva ne e dor, ci de cum eram noi în acele vremuri, în acele locuri şi cu acei oameni.
Ne e dor de ce simţeam noi atunci, acolo şi cu ei.
Uneori ne întoarcem în acele locuri, aşa cum am făcut şi eu acum.
Clădirile, străzile, oraşele, chiar şi oamenii, sunt tot acolo, aproape neschimbate. Dacă de ele ne-ar fi fost dor, ar trebui deci să simţim la fel că atunci, nu?
Şi totuşi nu mai suntem în stare. Doar sunt toate acolo, în jurul nostru, aproape aşa cum le-am lăsat şi ni le amintim. Cum de magia s-a risipit totuşi? De ce totuşi locurile ne par pustii şi oamenii străini?
Pentru că nu doar de trecut ne este nouă dor.
În realitate, ne este dor de noi înşine în acel trecut.
Doar că, noi, cei de atunci, nu mai existăm!
Ne este dor de cineva care nu mai există …..
Posturi asemănătoare:
